Când îmi amintesc despre biserica din stejar din Coruia, devin melancolic și oftez, zâmbind la amintiri dintre cele mai dragi. L-am descoperit pe Dumnezeu acolo, chiar cred că acea perioadă din copilăria mea este cea mai autentic religioasă, deși nu sunt un practicant azi, ci doar un credincios. Atunci am învățat Tatăl nostru, de la bunica Mărie, care ne alinia în pat pe cei 3 mocofani pe care îi avea în grijă, verii mei, frați între ei și eu, nepot de soră. Ne învăța să împreunăm mâinile, arătându-ne cu degetele ei noduroase cum să le ținem. Rosteam totdeauna rugăciunile de seara supravegheați și îngânați de ea și simțeam că credința ei era mai sfântă decât orice sutana.
Preotul ce slujea atunci în biserica din stejar, din centrul satului, părintele Andrei, avea părul negru și o ținută distinctă, aparte de orice alt preot pe care l-am întâlnit. Ochii mei de copil îi vedeau cu o aură ce-l făcea mijlocitorul Domnului printre muritorii de rând. Autoritatea și cucernicia îi erau conferite de toți oamenii care asistau la slujbă, pot spune că doar atunci am simțit în biserică ceva ce mă făcea să conștientizez că toți oamenii aceia credeau, ascultau și se rugau din suflet. Poate oamenii erau ca oamenii de azi, și doar eu îi vedeam pătrunși de vorbele preotului citite din cărțile sfinte. Însă atunci am crezut și eu în rând cu ei, iar taina slujbei era profundă. Era atât de mare acea biserica din stejar pentru mine, cât catedrala neamului în ochii celor de azi. Camera în care se intra prima dată era rezervată femeilor și doar bărbații și copiii aveau voie în față, lângă altar. Bărbații ședeau pe laițe, iar noi copiii, supravegheați de ochii bunicii Mărie, din cealaltă cameră ne simțeam sub lupă, și purtam mare frică și grijă să respectăm rânduielile. Frica nu era spaimă, era numa’ grijă, știind că suntem monitorizați și înregistrați mai ceva ca și de o cameră de supraveghere din zilele de acum.
Mai întotdeauna în timpul slujbei se difuza filmul de duminică pentru copii, Toate pânzele sus, și ne foiam cu gândul la cum am putea să fugim mai repede spre casă, la televizorul Diamant, cu mileu și pește de sticlă, să-l vedem pe Ismail. Nu era chip de trecut de Cerberul din camera din spate, așa că de regulă ne afundam în ascultare. Ascultam Liturghia și cred că 90 % din amintirile mele religioase își au izvorul în acele vremuri. Nu am pus la îndoială niciodată, atunci, și nici acum, că Divinitatea de pe acele timpuri chiar era autentică și aproape palpabilă în mijlocul celor ce își mărturiseau credința în acea mică, mică de tot biserică din lemn de stejar.
Azi, biserica din stejar din Coruia este renovată, însă închisă, pentru că părintele Andrei a ctitorit un nou lăcaș, din zidărie, mult mai mare și mai spațios, chiar peste drum. Oamenii se duc la slujba, tinută acum de un alt preot, la biserica cea nouă. Părintele Andrei e preotul bisericii din oraș, din Baia Mare, cea mai aproape de locul unde stau acum și chiar mi-a botezat băiatul. Nu mai are părul negru, ci alb, dar luminează din interior tot la fel de mult ca înainte. Am aflat de la cunoscuți că e văzut tare bine, ca un preot cu har și la care merită mers. M-a bucurat asta, confirmă că am simțit bine acum 35 de ani.
Biserica din stejar din Coruia e tot acolo și Google Local Guide mi-a dat ocazia recent să îi ofer obolul meu de recunoștință, fotografiind-o și completând în serverele de peste țări și mări date și imagini cu lăcașul. Am mers în tihnă la bisericuță, am fotografiat-o din toate unghiurile și nu mă opresc să continui să mă minunez, cât de mică este. Din 6-7 pași am parcurs distanța de la intrare până la altar și copilul din mine nu a putut crede că e chiar atât de mică. M-am aplecat ca să intru pe ușile mici, dintre grinzile vechi de stejar. Biserica apare menționată și în Wikipedia, cu mențiunea anului 1784 ca an al amplasării ei în Coruia, fiind adusă din Pindur, de meșterul Ianos Farcaș. Să știți de la mine că Farcaș în maghiară înseamnă Lup, și multe nume din această zonă sunt traducerile din cele două limbi, dus-întors. Cândva ungurii chiar i-au înregistrat pe oameni cu numele traduse din română în maghiară și apoi s-au păstrat variantele noi.
Imaginile de pe Wikipedia, pe care vă invit să le vedeți, sunt chiar dinainte de renovare, pe când biserica din stejar avea acoperis de tabla, acum îl are de draniță cu cioc, este într-o stare foarte bună și merită vizitată. Lemnul de stejar ce o compune, de la talpă, până la stâlpi și grinzi este de dimensiuni fantastice, foarte mari.
În cimitirul din spatele bisericuței chiar este un stejar cu plăcuță de monument al naturii și are minim 100 de cm diametru, dar este copil, tânăr copac față de cei 250 de ani ai bisericii. Îmbinările lemnului de stejar din pereții lăcașului sunt făcute cu scule de mână, puteți admira de-a roata bisericii soluțiile constructive. În fața bisericii sunt lespezile de piatră pe care cei înstăriți, acum 100 de ani își aduceau Paștele să fie sfințite. În anii 80 acolo avea familia mea loc, nu cred ca se mai ținea cont în vremea comunismului de iobagi și nemeși.
Cu drag, de vremuri apuse, de credință adevărată și oameni curați la suflet.
Tur virtual – https://chioar.culturamm.ro/biserica-de-lemn-sf-ana-din-coruia/
