Eu sunt o fire care niciodata nu s-a oprit din visat la lucruri fantastice. Probabil ca nu este tocmai sanatos pentru psihicul meu, dar o nu o fac in mod deliberat, pur si simplu se întamplă! La fel cum pur si simplu se intampla sa gasesc casute absolut fermecatoare care sa imi alimenteze starea de visare. Este foarte greu si pentru mine sa descriu sufletul unei case frumoase, nici fotografiile nu reusesc intotdeauna. Iar casuta de astazi nu face exceptie.
In acest decor, cumva, orasul agresiv dispare, este invaluit de moale, de frig, de cald, de muzica in surdina si de lumina crepusculara. Te simti bine, e acasa, e iarna, e confort, e design, e vechi, e si nou si in fiecare cotlon descoperi un obiect care iti vorbeste.
Asta-i casuta din povestea muntelui. As sta cocotata acolo in pom si iarna ar fi intradevar iarna. As vrea sa stau aici toata iarna, sa beau vin fiert la frig, sa tai lemne de foc, sa rup turturi si sa respir aer rece si curat.
Consider locul suficient de potrivit ca să aibă o camera de meditatii. Oare timpul acesta, realiv, care pare că se scurge printre degete, fuge de noi și ajungem să băgăm lunea în vineri într-o clipită n-ar putea fi stăvilit de puterea muntelui? Casuta din povestea muntelui este simbolistică de fapt, mă regăsesc privind imaginile ca și cum n-ar fi reale, iar celor ce s-ar bucura de asfel de spații pentru un timp cred că le-aș dori să se lipsească de orice device care i-ar conecta la lumea reală. Aș închide telefon, internet, nici poșta n-ar veni acolo. N-aș vrea să știe nimeni de nimic, aș scoate și bateria de la ceas.
Iarna cu zăpadă albă ar imacula totul în jur, ar curăța atât peisajul cât și gândurile mele. Doar pentru că pot să-mi imaginez asta sunt fericită!
2 comentarii Adaugă comentariu
Ioooooooooooooiiiiiiiiiiiii!