Impresiile de călătorie din Paris trebuie să includă neaparat și cina târzie luată la Auberge de la Reine Blanche într-un decor de restaurant unic.
Pentru cei care călătoresc fără intenții de se tranforma în turiști cu listă de bifat, pentru a trece în revistă obiectivele turistice clasice, scotocirea străduțelor lăturalnice dintr-un mare oraș poate fi o ispită mult mai interesantă. Am fost la Paris, am vizitat Maison&Objet ediția din 2016, însă consider că sunt un călător atipic. Nu am fost nici la Tour Eiffel, nici pe Sena, în schimb seară de seară am bătut la pas, cu un ghiozdan ușor, tot centrul Parisului alături de Adriana.
Ne-am cazat prin Airbnb chiar pe Ille de Saint Louis, insula mica de lângă cea care găzduiește Notre Dame și am putut pleca de acolo pe o rază de câțiva kilometri în toate direcțiile fără alte mijloace de transport decât propriile picioare.
Am stat în două seri să ne bucurăm ochii la fântâna de lângă Centrul Pompidou, privind oamenii, artiștii stradali și copii care se jucau. S-a schimbat mult totul în ultimii 20 de ani scurși de la ultima mea vizită și mi-am dorit să compar ceea ce ochii minții îmi mai arătau din prima mea escapada, cu viză Schengen, din vremea studenției. Châtelet – Les Halles e într-o renovare amplă, nu mai semnăna nimic cu ceea ce îmi aminteam. Am găsit sculptura în piatră cu capul de om ținut într-o palmă aproape de biserica Paroisse Saint-Eustache unde acum 20 de ani am stat într-o seară ascultând un grup de negri care cântau live, din gură, fără instrumente. Încercam să-i transmit Adrianei emoția unui copil de 19 ani care privea vestul pentru prima dată, de aceea am purtat-o prin locurile pe care le-am văzut atunci.
Atelierul lui Brâncuși e bine mersi, tot acolo, la loc de cinste. Bravo lor, jenă nouă ! Centrul Pompidou nu mai avea acum artiști caricaturiști pe toate părțile, așa cum mi-i aminteam eu, in schimb se vindeau nimicuri decorative pe pături pe panta care duce la intrare.
Am servit mâncare marocana în Piața Copiilor Roșii ( Les Enfants Rouges ) și am admirat tarabele de afară. Am stat pe bănci în parcurile pe lângă care am trecut și am constatat că se poate întreține flora foarte drăguț, fără atenție exagerată. Mizeria din Paris este cea care ne-a dezamăgit profund și cerșetorii bețivani omni-prezenți. Sunt latini ca noi, doar că au o istorie recentă mai bună, reguli mai bine aplicate, dar o națiune la fel de nepăsătoare și indolentă. Cred că e generalizat acest sentiment prin Europa acestui deceniu.
Restaurantul la care am fost cu Edina Cătană în prima seară, Auberge de la Reine Blanche – Hanul Reginei Albe mi-a atras atenția în mod deosebit printr-un decor de restaurant care avea toți pereții acoperiți cu mobilier miniaturizat. Au acolo mese, scaune, budoare, cabinete, dresoare și orice tip de mobilier ți-ai putea închipui la dimensiuni liliputane.
Decor de restaurant – Auberge de la Reine Blanche
Bucătăria a fost excelentă, și am comandat 3 feluri diferite și toți 3 ocupanții de la masă am gustat de la celalalt să apreciem bucătăria. Chef-ul a venit la noi la masă, ne-a întrebat dacă e în regulă tot și asta a mai bifat un mare plus pentru acest local. Îl găsiti ușor e în centrul Ille de Saint Louis, apare pe Google Maps din prima.
Porțiile sunt decente, foarte gustoase, am remarcat o lipsă a condimentării excesive și o atenție pe întrepătrunderea aromelor care invariabil conțineau și vin. Totul era gătit cu vin, asemenea celui pe care l-am băut la carafă. Prețurile sunt normale pentru Paris, nu cuantumul este relevant, când ești la Roma/Paris faci ca romanii/parizienii.
Am găsit și numele lui Victor, aproape corect scris pe o gură de canal, cine știe, Victor Popp o fi fost cel care a turnat capacele metalice. Case vechi, cu structură de lemn mai rezistă prin Paris, însă e nevoie să mergi la pas fără autocar și ghid ca să găsești fața reală a orașului. Am mâncat și clătite fabuloase la o creperie, Edina i-a spus clătitărie. După ani de stat la Paris acum traduce din franceză în română când vorbește din nou limba maternă. Breizh Cafe – v-o recomand fără rețineri.
Eu am comandat două clătite, prima ca fel principal, sărată, iar a doua cu ciocolată și migdale prăjite. E adevărat că nu am fotografiat locația ca decor de restaurant, însă vă pot asigura că și aici lemnul predomina. Pe pereți sunt lambriuri din scândură cu urme de gater, iar măsuțele pătrate, mici aveau scaune Thonet.
Căutând imagini pentru ”clătitărie” am găsit pe net că deține o farfurie Michelin – adică intră în ghidul Michelin al restaurantelor de buget. Yupppy, am fost cel mai aproape până acum de o locație cu clasificare din partea celebrului ghid culinar. După ce ajung la o locație cu stele Michelin vă împărtășesc cu siguranță experiența,
Scrieți-mi care este experiența voastră din Paris …
Au revoir !
