M-am decis să scriu despre cuie pentru simpla pomenire a acestor accesorii care au făcut istorie și acum cad într-o uitare nemeritată. Cred că copiii nostri ar trebui să învețe să bată cuie într-un lemn ca și parte dintre abilitățile simple absolut necesare pentru un adult ca să poată trăi și în afara orașelor. Sunt atâtea expresii care provin din trecut și care pentru copiii noștri ajung să nu mai însemne nimic din realitatea lor.
”Aprinde/stinge lumina” nu înseamnă deloc aprins sau stins, adică foc, poate mai corect ar fi să le cerem să acționeze întrerupătorul electric. ”Ridică receptorul” este o operațiune imposibilă în era smartphone-urilor. Expresii că ”valorează cât două cuie” sunt improprii, devreme ce nu le-au perceput valoarea sau lipsa ei vreodată. Sunt sigur că dacă eu nu-mi amintesc acum expresii mai multe voi, cei care citiți, o faceți cu siguranță, încă există generații care au trăit în ambele lumi și putem face încă ca acele fapte din trecut, de pe vremea când nu existau calculatoare, rețele mobile sau automobile care să se vândă pe un plin de combustibil, să își păstreze un înțeles.
Cursurile de cercetași din SUA, pe care le vedem prin filme sunt, în opinia mea o valoare fabuloasă pentru educația cu aplicare practică.
Să revenim la cuie, atât de rar utilizate azi, raportat la vremea când holzșuruburile nu existau. Sute de ani, cu gabarite dintre cele mai diferite, au fost accesoriu principal cu care s-au fixat bucățile de lemn între ele sau pe alte piese. De la căi ferate până la mobilier, trecând prin construcții și dulgherie … toate au avut lemn … și cuie. Ciocanul de dulgherie are forma aceea, binecunoscută cu ciocul îndoit și despicat, pentru a scoate cuiele. Mă întreb de multe ori, când se folosește și oare de ce se mai fabrică așa. Majoritatea meșterilor au azi în dotare mașini de înșurubat, holzșuruburi de toate dimensiunile și calitățile și drujbă. Cu astea două am înlocuit cleștele, ciocanul și cuiele.
Căsuța mea, de la livadă are acoperiș de draniță ( șindrilă), fixată cu cuie inoxidabile, cu formă specială. Căpriorii am cerut să fie asigurați cu holzsuruburi de 200, însă meșterii au preferat să bată cuie de 150 – ”pentru siguranță”. Schelele din scânduri au fost fixate cu cuie, la care capătul a rămas puțin afară, ca să le desfacă la sfârșit mai ușor.
Am găsit imagini cu cuie vechi, căci asta este doar percepția lor, pe site-urile de stock photo. Cred că doar acolo le vor mai vedea copiii, și imaginea lor va fi doar în starea ruginită, relicve ale unui trecut diferit, primitiv. Am apreciat foarte mult ideea de artă folosind cuiele din oțel bătute pe o placă de lemn de către oameni cu vedere în spațiu și perspectivă care au năucit privitorii. Marcus Levine este un exemplu.
Am descoperit cu greu piese decorative care încorporează lemn vechi și câte un cui ruginit, ca alegere pentru cei cu gusturi retro, dublu vintage.
Scriu așadar aici pentru generațiile viitoare să-și aducă aminte că mai demult, pe când ei nu erau născuți poate, a bate în cuie și a lega cu sârmă era considerat reparație românească. Tot din aceleași vremuri un mecanic cu un ciocan și un levier putea repara o Dacie, mașina aia, care deja este trecută la automobile de epoca. Eu am fost acuzat că sunt generația scotch-ului, dar mi-a trecut repede, prin liceu, apoi am redescoperit meștereala simpla.
Deci, ma rog și vă rog să nu uitați de cuie, sunt simplu de folosit și abilitatea simplă de a bate cuie în lemn este o treabă pe care trebuie să o faceți cu copii voștri. Chiar dacă vă doare și pe voi când ăși dau de ciocanul peste degete, poate mai târziu vă vor mulțumi.
Valoarea lucrurilor simple, cum este puterea calorica a lemnului trebuie să se perpetueze, cred că vom ajunge în colaps social dacă uităm să facem cu mâna treburi simple. Intrati pe Finetools.ro pentru scule de mână, poate descoperiti vreun tâmplar adormit care rezonează la astfel de imagini.
Spor la treaba și la neuitare.