Nu credeam că greblatul de frunze uscate duce la relaxare, dar am trăit acum 2 zile această stare și am savurat-o. M-am detașat și am perceput timpul altfel, m-am relaxat, am oprit torentul de gânduri, de griji și am fredonat melodia lui Alifantis vreo oră.
Poți să te bucuri de cum cad frunzele, poți să te conectezi cu natura. Poate cea mai frumoasă perioadă de detașare de mulți ani a început când o frunză s-a oprit în spatele gâtului, în guler. Prima mișcare a fost să o îndepărtez, dar m-am trezit privind la ea și zâmbind. Sunt atâtea frunze, sunt ca și noi, oamenii, efemere. Acum, toamna, și-a îndeplinit misiunea, cad și contribuie la solul din care au crescut.
Va veni și toamna mea, odată …
Ieri am mai cules o frunză de platan, să mă bucur de ea, e unică. Sigur că au o formă generală similară, însă conturul fiecăreia e unic. Am văzut undeva o alee cu platani seculari, prin Germania și gândul mă duce acolo, ori de câte ori văd un platan.
E atât de frumos la cabana de la livada din Baia Sprie. Am greblat frunze și m-am bucurat că au căzut, nu le-am văzut ca o muncă, ca o corvoadă, ci le-am strâns cu respect. Fiecare a muncit, alături de mii de alte frunze ca să aibă nucul nuci, stejarul ghinde, iar arțarul o coroană în flăcări.
”Nu ma-ntreba nimic in noaptea asta
Nici cat e ceasul, nici ce ganduri am
Mai bine lasa-ma sa-nchid fereastra
Sa nu vad frunzele cum cad din ram”
Așa e când cad frunze la noi, e liniște, o panoramă de vis și natură în jur, cât vezi cu ochii.
1 comentariu Adaugă comentariu
Super fain 😍