Când mă gândesc la lada de zestre am in minte mirosul bucăților de naftalină pe care le punea bunica în ea să protejeze țesăturie de molii. Deși azi, doar cei cu dor de demult și înclinare către meșteșugurile și tradițiile populare își îndreaptă atenția către ce e vechi, am constatat că e foarte greu să îmbini necesitățile vremurilor în care trăim cu obiectele vechi care ne-au rămas la suflet.
O încăpere țărănească arăta ca în imaginea de mai jos, dar cum ne-am desfășura azi activitatea acolo? Unde-am pune laptopul? 🙂
Deși se mai practică să faci zestre copiilor, aceasta nu mai e atât de importantă ca mai demult. Mai demult, cu cât aveai o zestre mai bună, cu atât aveai un soț mai înstărit. Lada de zestre era comandată meșterului din sat de către părinți ori cumpărată de la târguri. De tinere, înainte să le vină vremea de măritat, fetele începeau să-și pregătească cele necesare umplerii lăzii. Cu cât era lada mai mare, cu atât era fata mai harnică. În interior erau puse cămeși sau haine de pat cusute sau țesute de către viitoarea mireasă. Fețele de masă, covoarele, peretarele sau ștergarele se așezau și ele acolo. Peste ladă erau puse pernele, făcute din penele de gâscă sau de găină.
Citește și Amintiri de familie în domeniul mobilei din lemn masiv
Era un lucru personal. Se crea o legătura sacră între femeie și cele necesare viitoarei sale case. Probabil, în timp ce cosea, fata își imagina viața de zi cu zi lângă cel drag.
Important era și exteriorul lăzii, nu doar interiorul. Meșterii se întreceau în a sculpta forme pe ladă sau în a o picta în culori vii și vesele. N-aveau lacăt și erau privite cu mândrie. Nouă ne rămân azi amintirile țesăturilor vechi și îngălbenite din lada bunicii. Și poate poveștile spuse de ea, legat de ce au învățat-o părinții.
Cu drag de zestre de suflet!
