SCAUNELUL BALANSOAR

Asa cum “nu exista om sa nu fi scris o poezie”, cred ca nu prea exista om care sa nu fi facut in viata lui un … scaunel.

Fie ca l-am facut cand eram scolari, fie mai tarziu, va mai amintiti de acea apriga dorinta de a pune mana pe o scandura, fierastrau, ciocan si cateva cuie pentru a-l fauri? Mai ales ca un scaunel e oricand binevenit in casa omului: sa stam pe el cand ne incaltam, sa ne urcam pe el cand avem ceva de luat de pe dulap, sa-l ducem afara in gradina sau in curte pentru a sta pe el cand avem vreo treaba de facut etc. Repet, e bun la casa omului, pentru ca la cap trebuie ceva mai mare, adica un scaun.

Scaunelul are insa si o mare valoare sentimentala. El intra in patrimoniul familiei si, peste ani si ani, devine amintirea tineretii tale, amintirea tatalui sau a bunicului.

  Dar stiti ce mai e frumos atunci cand te apuci sa faci un scaunel? Desi partile componente de baza sunt mereu aceleasi, adica picioarele si orizontala, exista o multime de modele constructive, si aici ma refer in special la imbinari si la structura de rezistenta.

Daca ar fi sa aleg, pentru mine scaunelul este simbolul obiectelor de tamplarie, asa cum rindeaua este simbolul uneltelor acestei meserii sau preocupari.

Cui ii place lucrul in lemn stie ca acest mic obiect, scaunelul, parca creaza dependenta! Ai facut unul, vrei sa faci altul diferit, dar pe urma iti vine alta idée si mai faci inca unul, si inca unul, pana cand risti ca sotia sa-ti spuna “ dar ce faci draga, vrei sa-mi umpli casa de scaunele?” Eu unul am ajuns demult la concluzia ca inainte sa ma apuc de facut un nou scaunel trebuie sa-i negociez cu toata familia valoarea de intrebuintare si locul unde va sta. Daca nu, se va transforma intr-un scaunel-cadou.

Se intelege deci ca am facut pana acum destule scaunele, asa ca mi-e greu sa mai fac vreunul care sa-si gaseasca loc in gospodarie. Si totusi, intr-o seara de iarna….

Mai exact intr-o seara din decembrie anul trecut, stateam la televizor impreuna cu cei doi nepotei. Eu pe un fotoliu tip balansoar de la Ikea care a devenit repede obiect de disputa atunci cand si-au dat seama ca se leagana. De aici a si venit ideea de a face si pentru nepotei un scaunel-balansoar. Avand in vedere destinatia, proiectul a fost aprobat.

Rezultatul il vedeti in fotografiile anexate.

Iata cateva detalii constructive:

• este facut din lemn de prun pentru ca este maroniu la culoare si seamana oarecum cu ursul brun din padurile noastre. Pentru spatar am utilizat doua scanduri ceva mai late, lipite intre ele;
• pe scandurile picioarelor am decupat tot un model de urs, atat pentru estetica, cat si pentru a mai usura din greutate;
• sipcile de la sezut sunt taiate din parchet melaminat. Nu prea se potrivesc, dar n-am gasit atunci alta rima;
• este probat, nu cade pe spate, pentru ca i-am pus o adaugire la talpici.

Este deocamdata un prim proiect lucrat cu nerabdare. Urmatorul sper sa iasa mai frumos daca il voi lucra cu … rabdare. Fara sa vreau, am reusit insa si la acest prim model ceva interesant: daca veti derula fiecare poza, veti observa ca in orice parte ai fi, ursuletul te urmareste cu privirea lui blanda.

Probabil i-a placut si lui Floricel, catelul, pentru ca atunci cand sta langa el nu latra ca la urs.