Cum se numește în limba română această sculă pentru crapat lemnul?

Cum să facă scânduri cu așa ceva?! La mine-n Maramureș se cheamă „cuțîtoi de crăpat șponi”, șponul fiind o curmătură de trunchi de molid special ales din pădure de către meseriași pricepuți în arta confecționării drăniților (draniță/șindrilă, același lucru). Revenind la șpon, aceștia sunt, cum spuneam, bucăți secționate din trunchiul de molid bun de făcut drăniți, cu lungimea cuprinsă între 70 cm și 1 metru. De menționat este faptul că lovirea cuțîtoiului pentru ca scula să pătrundă în șpon se făcea cu un „mai” (echivalent cu un ciocan, ca sculă) confecționat neapărat din lemn de esență tare, salcâm sau carpen. Poziția șponului (bucata de trunchi fiind cilindrică sau chiar tronconică, cu minime diferențe în diametru între cele două capete) în timpul lucrului era, firesc, „în picioare”, lemnul se crăpa apoi în atâtea bucăți încât partea din care rezulta la final dranița/șindrila să se-ncadreze într-o limită pe lățime, cam între minim 6 la maxim 12 cm, dealtfel lățimea produsului finit. După ce se obțineau aceste bucăți brute, se scotea „inima” lemnului (partea din mijloc a șponului) care mergea la lemn de foc, la fel și partea exterioară, cea cu coajă, plus o așchie pe lungime de 2-3 centimetri. Bucățile astfel rezultate din șpon (de regulă 8, avînd în vedere faptul că pentru confecționarea șindrilei nu se alegea din pădure copac mai subțire de minim 40 cm în diametru) treceau apoi la procesarea finală. Astfel, bucata era așezată tot „în picioare” (adică pe verticală/lungime), meșterul poziționând cuțîtoiul (cuțitoiul, de la cuțit!) astfel încât dranița brută să rezulte cam la 1,5 cm grosime, ordinea despicării fiind dinspre exterior, spre „inima” lemnului, asta pentru a valorifica în mod foarte eficient bucata în contextul în care ultima draniță – care avea și cea mai mică lățime din bucata prelucrată, dat fiind faptul că se mergea spre inima lemnului – putea să nu îndeplinească măsura grosimii, fiind, astfel, aruncată. Interesant de avut în vedere este și faptul că odată ce lama cuțîtoiului era fixată pe capătul șponului, scula era lovită cu maiul despre care am spus (pentru dreptaci, cu mâna stângă se ținea „coada” sculei/cuțîtoiului, iar cu dreapta se lucra cu maiul, destul de consistent pentru a imprima forța necesară) de câteva ori, pînă lama avansa pe totă lățimea ei, fiind astfel „îngropată” în lemn. Apoi, printr-o manevră care imprima o mișcare scurtă dar în forță de „du-te/vino” a cozii sculei (cu rol oarecum de pîrghie la manevra asta), lama presa pe lateral permițînd ca lemnul să se „caște” și, astfel, să crape pe toată lungimea sa în urma unor astfel de mișcări repetate. De fapt, aici ne-ntoarcem în… pădure, la alegerea molizilor pentru confecționarea drăniților. Mai precis, operațiunea asta (care se făcea toamna târziu până undeva pe la-nceputul primăverii) avea nevoie de priceperea unor meseriași cu competențe aparte în domeniu. Odată ajuns în pădure, meseriașul „lua la ochi” copacii, îi alegea să fie de o anumită grosime „în cioată” (la baza trunchiului, adică), loveau în ei cu muchia securii, iar după cum „cînta” molidul era, apoi, verificat cu securea, decupându-se din trunchi, așa, cam la-nălțimea unui „stat de om”, o „mușcătură” bună cu un scop foarte clar, determinant pentru calitatea materialului: anume, acela de a vedea efectiv cum arată fibra lemnului, care trebuia să fie liniară, dreaptă. Ei, aici este și secretul drăniților! Revenind în atelier, să spunem așa, la faza în care lama cuțîtoiului era intrată în lemn în urma lovirii cu maiul, despicarea, „căscarea” lemnului, pe lungime, se producea lesne doar dacă lemnul era bine ales din pădure în sensul că un șpon cu fibra cât de cât ondulată nu mai crăpa lesne, întins, fără mare efort, în astfel de cazuri constatându-se un rebut! Cam acesta-i contextul folosirii acestei scule, a „cuțîtoiului de crăpat șponi”, o sculă care, ca și topoarele meseriașilor într-ale muncii în pădure, era confecționată de către fierari pricepuți, din oțel bun, călit corespunzător pentru a fi „aspru în gură”, adică așa, cu un tăiș „brici” care să muște din lemn la prima atingere. Încă ceva: până aici am vorbit (cu folos, sper!) despre dranița brută, cum se obține din lemnul rotund, ales din pădure după crireriile enunțate… Am spus că grosimea unei drăniți brute se socotea cam la 1,5 cm, asta în contextul în care pînă a fi „bătută” pe acoperișul casei dranița urma un (alt) proces de finisare. Pe-nțelesul tuturor, aceasta era luată bucată cu bucată, prinsă cu un sistem tradițional, o bancă, practic, pe care era montată un fel de pîrgie acționată de o „pedală”, dedesubtul băncii, cu ajutorul căreia, a pîrghiei, adică, se presa dranița (pe verticală) pentru a putea fi „cuțîtoită”. Procedeul, aidoma geluirii, presupunea aducerea la o formă finisată a ambelor fețe ale drăniții, tot cu ajutorul unui „cuțîtoi” altfel făcut, care acționa pe orizontală, fiind o lamă din oțel bun, „aspru”, care avea mînere la ambele capete, pentru a se putea acționa prin tragere cu ea (înspre meșterul așezat pe banca de cuțîtoit) și, astfel, a pătrunde ușor în draniță. Din păcate, însă, stirpea acestor meșteri este cam pe cale de dispariție, în prezent fiind ofertată pe piața materialelor de construcție tradiționale o făcătură numită „draniță”, realizată tot din lemn de esență moale, dar care este confecționată prin despicare cu scule mecanice. De ce am spus „făcătură”!? Ei, bine, această draniță de pripas n-are nimic de-a face cu șindrila cu ajutorul căreia pînă nu de mult se realizau acoperișurile caselor, tocmai pentru faptul că lemnul (șponul) nu este crăpat pe fibră! Aici e „țîndrul”, secretul acestui material care rezista zeci de ani în bătaia ploii și a soarelui. Practic, dranița tradițională, adevărată, prin faptul că rezulta dintr-un lemn adecvat care crăpa liniar, pe fibră, avea acele canale fine, drepte, care permiteau apei „să fugă”, ajutată și de faptul că astfel de acoperișuri aveau un unghi mai abrupt față de altele, realizate din alte materiale (țiglă, tablă, api azbestul ondulat șa). Dranița de pripas, dimpotrivă, ține apa, fiind realizată prin despicare cu scule mecanice care nu țin cont de fibra lemnului, acesta fiind, în definitiv, marele secret al acestui material de construcție care dă și astăzi o patină aparte acoperișurilor, neapărat când este vorba despre o casă construită tradițional, din lemn… Ș’ am încălecat p’o șa și asta-i povestea mea, alui Vasile a Danciului din Moisei/Maramureș, țăran cu școală, cu voia dumneavoastră jurnalist și un mare țiitor de obiceiuri și tradiții din strămoși!