Am fost la Voroneț când eram copil, cu școala, cum se face, ca toata lumea, însă nu am ascultat toaca de la Voroneț decât acum 2 săptămâni, când drumurile m-au purtat spre Rădăuți. La întoarcere ne-am oprit in Gura Humorului si indicatorul arăta 2 km pana la Voroneț. Sunt 30 de ani, cred, de la prima mea vizită la mănăstire, însă am găsit-o, în interiorul zidurilor, neschimbată. Aveam în memoria o poartă de intrare, printre niște ziduri și imaginea locașului înconjurat de ziduri foarte înalte. S-a adeverit că amintirea mea este adevărată.
Doar afară s-au schimbat lucrurile, casele, drumurile, oamenii, tarabele ce vând suveniruri. Nu comentez asta, totul se mută, se modifică, apar și dispar noi repere, însă m-am bucurat să regăsesc Voronețul așa cum amintirea mea de copil a păstrat imaginea. Atunci erau toate mult mai mari și vizita din interior mi-a arătat că nu e imensă cât o catedrală, așa cum o vedeam cu ochii de copil de 10 ani. La fel am fost surprins și la Putna, însă acolo este incredibil de mic locașul. Aici, la Voroneț, interiorul păstrează sfințenia cu care oamenii au încărcat edificiul. Oamenii l-au construit, l-au dăruit ca ofrandă și tot ei l-au păstrat și îngrijit atâtea secole. Sfințenia este în noi, în curățenia sufletului și a faptelor, în gânduri și purtare.
Am avut norocul să ajungem la ceas de seară, cu foarte puțin înainte de orele 7 pe-nserate. Nu erau turiști, abia dacă au trecut pe lângă noi 3-4 persoane, care au și ieșit rapid. Bine, nu înainte de a fotografia interiorul, unde scrie clar că e interzis. Am rămas singuri, Adriana și cu mine, am aprins lumânări și ne-am tras sufletul după o zi de alergătură, pregătindu-ne de mers spre casă, încă 300 de km.
Și atunci, am auzit toaca de la Voroneț pentru prima dată. Toaca, alături de clopote sunt singurele generatoare de sunete muzicale acceptate de Biserica Ortodoxă.
Nu că am văzut-o, însă toaca de la Voroneț chiar vorbește o altă limbă. Nu știu cine a bătut-o, era în turnul de deasupra intrării, însă m-a frapat sunetul ei cadențat, diferit, vioi, care amintea călugărilor și maicilor să vie la rugăciune. Având în vedere că biserica ortodoxă accepta ca instrumente doar clopotul și toaca, atunci ne referim la un simbol extrem de puternic. Toaca provine din timpuri precreștine, însă a fost preluat pentru a simboliza bătăile cu ciocanul al cuielor la pironirea lui Iisus Cristos pe cruce. Cel care bate toaca trebuie să transmită și să reamintească suferința.
Aici aș mai avea de obiectat, religia noastră este axată pe suferință, obidire, împilare, pe o împricinare continuă și ne lipsește bucuria, zâmbetul, optimismul și imboldul de a merge mai departe. Sunt criticat dacă lucrez în zi cu roșu-n calendar, dar nu am văzut nici o zi cu verde, în care să fie obligatoriu să muncești. Știați că răsplata evlaviei ortodoxe este ne-munca?
N-are a face cu toaca de la Voroneț, acolo un om a transmis energie pozitivă, și noi am primit-o!
Pentru mine, a fost prima dată când am ascultat o toacă, bătută cu puterea de a pătrunde în suflet.
Citeste si Xilofonul – sunetul lemnului sau Sunetul lemnului, sunetul stejarului și Cruce din lemn de stejar
Cu drag, de credință!
