Timpul curge altfel – era nevoie de o resetare

Zilele acestea timpul și-a schimbat viteza de curgere, parcă toată lumea a încetinit dintr-un iureș și a găsit de cuvință să se re-evalueze. Încremenirea din fața amenințării cu moartea provocată de un adversar pe care nu-l poți arăta cu degetul, care nu discerne ci doar cerne a oferit celor neatinși, o altă perspectivă asupra propriei persoane și a ceea ce reprezintă. Impactul pandemiei este mai puternic asupra societății, ca valori sau preocupări decât statistic asupra vieții fiecărui individ al omenirii.

Au murit mai mulți oameni în România în accidente auto, pe drumurile proaste, decât cei răpuși de coronavirus. Moartea însă n-a fost mai bine personificată în ultima vreme, ci imobilitatea și distanțarea individului de individ. Dacă până acum ceva timp, puțin de altfel, nu ne doream să stăm aproape unul de celălalt, când ni se ia libertatea de a o face, parcă ne-o dorim mai abitir. Libertatea de a face ceva se simte doar când ți se ia, nu și atunci când este la discreție.

Timpul acesta va lăsa urme adânci în comportamentul nostru, iar motivați de frica mîinilor legate la spate, eu cred că vom încerca, măcar pentru o perioadă, până ne revenim la starea de obișnuință, să facem lucrurile altfel. Dacă se va întâmpla la fel ca și cu SARS sau EBOLA, dacă vor dispărea subit, atunci timpul le va estompa în memoria colectivă toate aceste porniri și vom recădea în desuet.

Pentru noi, familia mea, timpul acesta este aproape la fel ca cel dinainte. La știri însă văd că la mulți oameni, deraiați brusc de pe un traiect repetitiv, s-a generat o întreagă spumă a conștiinței, care pune presiune pe ei ca să schimbe ceva. Sunt îngrijorați de hrană, de afaceri, de soarta celor din jur. Până acum nu păreau să fie.

Timpul oferit acum fiecăruia dintre noi ar trebui folosit, nu irosit. Am câștigat timp alături de copiii mei, pentru proiecte personale, pentru reevaluarea afacerii. La cum stau toți antreprenorii ca la semafor, cu motorul pornit și așteptând reluarea cursei am convingerea că relansarea economiei nu va dura mult. Sper însă să aibă alte motivații, pentru că în această perioadă am apucat cu toții să descoperim bucuria altruismului, încântarea de după sentimentul plăcut de a oferi ajutor.

Natura este pentru mine zi de zi un exemplu de urmat, privesc cum totul își continuă drumul netulburat de incidentul suferit de omenire. Să știți că în afară de noi, oamenii, mai există atât de multe în jur, entități vii, care-și continuă netulburate drumul, prosperând sau dimpotrivă, la fel ca ieri, ca acum un an, sau peste un an.

Poate n-ați observat, e foarte posibil să nici nu o faceți, dacă viața voastră este înconjurată doar de plastic, sticlă, beton, metal vopsit.

Am câteva imagini, surprinse în admirația mea pentru simplitatea din natură. Reușim să păstrăm distanța socială lucrând la livada din Baia Sprie, munci agricole. Grădină, cultura de coacăzi, cabana. Suprafața mare de teren ne ține la distanță de orice alți oameni, dar celula noastră de 5 suflete funcționează tot mai bine, pe zi ce trece. Limitările impuse în timpul acesta nu ne-au transformat în telespectatori sau internauți. Am scris chiar mai rar articole pe blog. Am decis că lucrul pe bani mai poate să aștepte, lucrul cel mai drag este acum pentru noi și n-am avut parcă timpul tihnit să îl facem.

Am construit niște raised beds, straturi înălțate din scânduri pe pământ, în care am amestecat mraniță cu turbă și pământ, pentru grădină. Dintr-o scândură a apărut o vietate care-a stat acolo toată iarna, cred.

Nu-i carie de lemn, dar și-a făcut loc singură în scândura mea. Google search by image n-a putut să-mi spună ce e.

Am montat picurătoare la coacăzi, pentru o irigație controlată și un consum redus de apă. Era și timpul să fie făcută funcțională întreaga instalație, unele materiale sunt cumpărate de 2 ani. Am avut nevoie de o sula pentru montarea picurătoarelor, puteam să o cumpăr, din plastic, dar am preferat să o fac singur, de dragul meșteritului. Se numește sulă, un nume folosit de regulă peiorativ, deși unealta este aproape antică, dar am convingerea că pentru cei de sub 25 de ani este doar un cuvânt descriptiv urât, nicidecum un instrument cu aplicație practică.

Am prăjit clisă și am picurat pe ceapa scrijelită pe felii de pâine untura fierbinte. Am luat din alunii de pe mejdă bote și le-am făcut copiilor frigări pe care le-au sprijinit pe proțapuri ca să șadă în jurul focului. Bunicule … ne vezi de acolo de sus?

Le-am facut baieților tevi de berman de suflat gloanțe din hărtie, arcuri din alun, urmează să le arăt ce e o praștie, cu cauciuc dintr-o cameră de bicicletă. Sunt fericiți, se vede că le priește timpul petrecut cu noi și nu-i înțeleg pe cei care se plâng că este stresant și chinuitor să îi ai 24/24 lângă tine. Trebuie să învețe, dar le putem oferi acum din școala vieții niște experiențe care nu se învață în instituții de educație. Vor reveni la școala cu profesori la un moment dat, însă tot ceea ce-mi doresc este să nu regret acest timp în care avem exclusivitate noi, cu ei.

Irina este pur și simplu incredibilă, atrasă de tot ceea ce ne vede pe noi că ținem în mână. Nu vrea jucării, vrea exact acele obiecte pe care părinții și frații ei le manevrează. Dacă nu stăm cu telefoanele în mână prea mult, nici ea nu le mai acordă atenție. În imaginea asta am oprit-o din scotocitul prin geanta de scule unde un patent și un burghiu erau la mare admirație.

Merge tot mai bine, își exersează picioarele mult pe toate denivelările coastei de deal de sub Lacul Albastru.

Fericirea lor este și bucuria noastră, dacă ne reîntoarcem la valorile simple, ne amintim să trăim, nu doar să existăm ca o rotiță dintr-un mecanism social pe care nu-l dirijăm în favoarea noastră.

S-aveți vreme de voi, nu irosiți timpul!