Pentru satul romanesc tradițional, autentic, timpurile de glorie au trecut. Am răsfoit aseară o arhivă de imagini care m-au umplut de nostalgie. Mi-am adus aminte de o scenă acum 20 de ani pe cand la o terasă din Timișoara, un domn ce asculta la masa de lânga tot ce povesteam, nu s-a mai putut abține să nu întrebe dacă e adevărat tot ce spun sau am citit undeva. Am avut parte de o copilarie cu picioarele in praful drumului, cu vacile la păscut și de mese cu blidul de tocană încinsă în smântână groasă. Atunci am învățat Tatăl Nostru, gustul guliilor curățate cu dinții și fuga din biserica de lemn la filmul ”Toate pânzele sus” de duminica de la ora 10.
În memoria unor timpuri ce trec și nu văd cum ar mai reveni, pentru o copilărie ce nu va mai fi cum a fost, pentru mâna zbărcită a bunicii Mărie și gustul de cireșe din Coruia, pentru cana de apă rece de la lelea Zâna din capatul satului, cu aplecare către lemnul omniprezent în viața satului vă împărtășesc cu drag imagini pline de simțiri adânci. Prima dată porniți melodia, apoi parcurgeți imaginile, să auziți muzică din 1968, fără sintetizatoare electronice. Așa vă recomand, dar nu-i musai.
Cu drag, de modă veche.
