Dor de schi și zăpadă și cabană

Uitându-mă la webcam-ul online cu pârtia de la Cavnic, seară de seară, m-a lovit un dor de schi de parcă n-am mai stat în clăpari de un and de zile. Hi hi, chiar de un an, nu calendaristic, dar de sezonul trecut am pus clăparii în cui. Și uite așa schiind eu virtual m-am delectat cu imagini pentru suflet, din cabane unde mi-aș dori în viața asta să ajung. Doritul ăsta e cumva ca amorsatul bombei, nu vorbesc utopic, ipotetic, fantasmagoric, ci se adună idei și variante în colțul psihicului, ca apa, după un baraj închis.

O cabană trebuie musai să aibă piatră și lemn până ninge. Și așa, când afară ninge de zici că pică cortina la teatru, trebuie apris focul în șemineu. Șemineu de piatra cu grindă de lemn deasupra cu fotolii mari care te iau în brațe pufoase și moi și un pahar din fiert cu scorțișoară. Și mai văd dimineți senine cu panorame de munți pe spațiile vitrate ce adăpostesc la căldură masa de lemn masiv cu jilțuri la care iei mic dejun servit pe platouri de lemn. Nu vreau luxul unui chef, vreau să învârt eu cu lingura de lemn în ceaun la foc, să pun ceaiul la fiert dimineața când fac sandwich-uri cu șuncă pentru gustarea de pe pârtie. Așa a fost la Bucovel, și am scris despre asta anul trecut. Plosca cu țuică era în rucsac, nu de bețivit, doar cât să încălzească inima la pauză.

Pentru cei ce știu amintesc senzația de descălțat clăparii după o zi de schiat, când simți că nu mai ai picioare și parcă zbori deși ți se înmoaie stixurile. Uff, zăpadă, zăpadă …

Cu drag, de schi și de zăpadă.