Anul acesta retrăiesc amintiri care par îndepărtate și sunt de fapt doar la 8 luni distanță revers în timp. Cei 3 dulgheri din Belgia care au construita casa noastră în Baia Mare au avut doar un weekend la dispoziție să vadă puțin din Maramureș. Am reformulat, prima dată am scris 3 belgieni, însă pe lângă Thibaul și Quentin a fost și Adi Cramăr, care chiar dacă nu mai are cetățenie română, în suflet e neaoș de-al locului.
Am căutat să acopăr – figurat vorbind – geamurile mașinii pe traseul dintre Baia Mare și Ieud, trecând prin Bârsana când treceam prin satele atât de mult lăudate unde lemnul era rege acum 30 de ani și unde înstăriții prin munca în străinătate își afișează bunăstarea cu case portocalii și garduri de inox. În oraș e ca-n oraș, însă prin sate, cu renumele Maramureșului ca zonă geografică aparte, parcă cine pune șapca de turist ar vrea să vadă tradiție, ceva în stil vechi și forme cu lemn ce să facă cinste porților maramureșene.
I-am dus pe Cavnic direct la Hanul Lui Cobâlă, unde am mai fost și e impresionantă atât poarta cât și hanul.


Am plecat de acolo direct la Ieud, la casa lui Vasile, din lemn, unde cele două echipe care au lucrat împreună s-au adus la numitor comun cu o pălincă și un păstrăv la grătar de piatră. Ionuț și Vasile din Ieud sunt doi meșteri cu suflete de aur, harnici și veseli. Le-a plăcut experiența de a lucra alături de meșterii din Belgia și mai ales au apreciat că la 21 și 30 de ani cât au belgienii muncesc pe brânci și au un tonus moral de invidiat.



Au fost discuții serioase lângă gaterul care are și un cărucior cu abricht. Macaraua nu se mai deplasează, însă pune buștenii pe linie ca și cu mâna. Atunci am prins și imaginea cu ploaia pe draniță
La întoarcere am oprit la Mănăstirea din Bârsana și am avut șansa unui moment liber, curtea era aproape pustie, doar noi. Pentru un meșter din Belgia este de mirare să vadă cum au construit acele structuri din lemn oameni fără diplome, doar cu școala vieții.




La rândul meu privesc cu jind la ofertele imobiliare din Belgia și mă mir câtă istorie e disponibilă la costuri relativ reduse. Casa mea valorează cam cât una din Belgia dacă e să comparăm piețele imobiliare, deși salariile de acolo diferă ”puțin” față de ale noastre. Am scris acum ceva vreme un articol – Case din Belgia – interioare surprinzător de diferite de cele din România. Apreciez păstrarea unui cadru general la aspectul unei localități, limitarea arhitecților în materiale și culori care să facă parte din același film cu restul localității. Nu cred că acolo se vând acoperișuri albastre.

Azi am citit un articol în Republica.ro și mi-era jenă comparând România cu Polonia de performanțele noastre, ca națiune. ”Născut talent, murit speranță” era o vorbă din sport.
Am spus această ultimă frază obidit de faptul că văd că ne urâțim singuri și ca oameni și ca locuri, casele, drumurile, apele, moștenirea istorică. Parcă ne împușcăm în picior, chiar dacă e singurul bun, cu celălalt în gips.
Le-am arătat meșterilor din Belgia o parte din Maramureș, i-am ținut de vorbă să nu vadă ce nu e de văzut și să aprecieze doar ce ne face să ne mândrim. De fapt nu a contat, nu au cerut, nu au plătit pentru o experiență turistică, dar eu, la rândul meu simțeam că sunt fortuit să spoiesc adevărul în culori mai frumoase, din cauză că reprezentam locul în fața lor.
Au fost dornici să se întoarcă când și-au terminat treaba. Au mulțumit frumos pentru plimbare și au spus că le-a plăcut. Însă eu știu, că cei doi belgieni tineri nu au mers acasă și n-au organizat pe toți cunoscuții să vină să vadă ceva ce i-a impresionat. Pentru că au văzut și restul și încântarea s-a aplatizat.
Adi Cramăr va mai veni, el vine acasă aici.